Despre suferință, curaj și altele

Da, fetița mea a trăit doar 3 zile! A fost o sarcină obținută prin fertilizare în vitro, o reușită la acel moment, pentru că, doar 3% dintre femeile care apelează la tehnicile de reproducere umană asistată, obțin o sarcină din prima încercare. 

A urmat o perioadă grea, multe tratamente, multe consultații de urgență, multe internări … eram ca să-i spun așa, pacientă fidelă a spitalului clinic de obstretică-ginecologie. Și totuși medicii îmi garantau că embrionul, fătul, copilul este bine. De la numeroasele efecte secundare ale tratamentelor pentru fertilizarea în vitro și a celor administrate în primele săptămâni de după procedura, până la sângerări în timpul primului trimestru de sarcină și disgravidie gravă, noi le-am avut pe toate. Nu de puține ori, mă rugam: “Doamne, nu-mi lua copilul!”

Până când, la morfofetala de trimestrul doi mi-au spus că fetița mea, Botoșica sau Irina Maria cum a fost înregistrată în certificatul de naștere eliberat în aceași zi cu certificatul de deces, are două probleme minore ce pot fi corectate pe cale chirurgicală, una imediat după naștere, cealaltă când ar fi împlinit 2-3 luni.

Au urmat ale vizite la medici, la medicul curant, la medicul specialist în ecografii morfofetale și cu care aș fi urmat să nasc, la o altă clinică și la alți medici care la 27 de săptămâni mi-au spus: “vestea cea bună este că, la ce are se poate face întrerupere de sarcină” … un copil, care se dezvolta ca oricare altul, care avea la vremea respectivă 1067 gr, care lovea neîncetat, care se întorcea cu spatele de fiecare dată, în timpul ecografiilor, când medicii spuneau ceva ce nu îi plăcea.

Cu toate acestea, am continuat! Am continuat să sper, să mă rog, să lupt, ca oricare altă femeie care își poartă copilul în pântec și își dorește ca acesta să se nască sănătos.

Aveam toată susținerea medicilor curanți, de la garantarea că orice problemă de sănătate poate fi rezolvată în ziua de azi datorită evoluției medicinei, până la recomandarea celor mai buni specialiști din țară. Curajul era cuvântul de bază … curaj, curaj, curaj!

Am născut la 34 de săptămâni, prin cezariană efectuată de urgență, din cauza preeclampsiei declanșată brusc: tensiunea 190/110, însoțită de cefalee intensă, fotofobie, exces de lichid amniotic; după câteva ore bune petrecute în sala de naștere și la secția de reanimare, pentru că medicul curant, același care mă asigura că fetița mea este bine, nu le-a răspuns la telefon, colegilor, medicilor rezidenți care erau de gardă în noaptea aceea, decât cu o oră înainte de începerea programului de muncă. 

O vedeam pentru prima dată pe Botoșica (nume dat de o doctoriță care m-a consultat de urgență, în primele luni de sarcină - “nu mai plânge, îl doare la botoșei”). A avut 2220 gr și 45 de cm, o “lungană” de fetiță, care plângea ca Portocală, motanul nostru. Respira singură. Îmi aduc aminte cuvintele medicului neonatolog: are omfalocel, palatoschizis (defect congenital de închidere a vălului palatin), are ochișorii închiși, posibil să nu îi aibă, defect de scalp și pe deasupra este născută prematur. 

Bineînțeles, pe biletul de externare apăreau la diagnostic prenatal și altele: absență corp calos (absența parțială sau totală a regiunii creierului care interconectează cele două emisfere cerebrale), ventriculomegalie, suspiciune defect de sept ventricular. Și bineînțeles, peste nici 24 de ore petrecute la ATI, urma să aflu și altele de la medicii chirgurgi de la spitalul clinic pentru copii (adevărați “ingeri” cum mi-au fost descriși poate de singurul medic ce mi-a fost alături în cele câteva ore petrecute după naștere, la maternitate): avea un omfalocel mic care fusese operat imediat, defectul de închidere al vălului palatin, agenezia de corp calos totală, puține striații pe emisferele cerebrale pentru stadiul de dezvoltare corespunzător celor 34 săptămâni de sarcină, absența lor pe cerebel, microftalmie (ochișori mici, probabil nu ar fi văzut), defectul de scalp, defectul de sept ventricular confirmat, rinichii nu funcționau corespunzător, nici chiar cu dializă. 

Cu alte cuvinte, chiar dacă medicii ar fi reușit să o stabilizeze și ar fi trăit, ar fi avut handicat și retard sever, însă după cum mi-au spus “îngerii”, are prea multe probleme și prea puține resurse să lupte.

Cum au fost cele câteva ceasuri petrecute la maternitate?! Cumplite! Să fii alături de încă trei mămici, cărora li se aduceau nou născuții la vizită, iar tu să auzi sirena ambulanței ce îți prelua copilul; să ți se perinde de la asistente la medici în fața patului, în care tu erai mobilizată după operația de cezariană și să auzi: “ești tânără, nu renunța!”, “am făcut trei fertilizări în vitro, până când am avut un copil!”, “am avut o vecină al cărui băiețel s-a născut la 27 de săptămâni și după o perioadă lungă petrecută la secția de prematuri, a murit acasă din cauza unei infecții banale!”, “ești atât de curajoasă!” 

Să povestesc despre curaj! Fetița mea a fost curajoasă și puternică! Un copil care ar fi trebuit să se oprească din evoluția intrauterină în primele săptămâni de sarcină, un copil care ar fi trebuit să moară în uterul mamei și totuși a continuat să se dezvolte, un copil care a suferit după naștere două stopuri cardio-respiratorii și a trăit, ca al treilea, cu toate manevrele de resuscitare efectuate timp de oră, să moară sub privirile neputincioase ale medicilor. Asta înseamnă curaj și putere!

Nu înțelegeam vorbele angajaților maternității. Aveam brățară roz, cu data și ora nașterii - 30 august, ora 8:35, greutatea și înălțimea fetiței - 2220 gr și 45 cm. Făceam poze și le trimiteam soțului, familiei și prietenilor. Eram mămică! Știam că fetița mea trebuie să fie supusă la două operații, pentru două malformații congenitale minore. Sau cel puțin refuzam să înțeleg, până când medicul curant a venit și nu mi-a mai rostit “curaj, curaj, curaj”, ci “Doamne, ajută!”. Singurul lucru benefic a fost că a acceptat transferul meu după nicio o zi petrecută la secția ATI, a maternității, la spitalul clinic pentru copii, pentru a fi alături de fetița mea. 

Era în incubator, conectată la multe aparate; avea căciuliță și păturică; îi lipseau botoșeii pe care ar fi trebuit să îi cumpere tatăl ei, în următoarea săptămână, dacă sarcina ar fi fost dusă la termen. Era doar Botoșica! O fetiță care avea obrajiori, năsuc, unghiuțe … era atât de frumoasă! Era copilul meu!

A murit în a treia zi de viață! Eram în salon, pentru a lăsa asistenta să îi administreze tratamentul. “Mămica, mergeți la ATI!”, am auzit. Am plecat, în fața salonului, aștepându-mă unul dintre ingeri, cu lacrimi în ochi. “Vreți să o țineți în brațe, după ce strângem aparatura?”, m-au întrebat. Și am ținut-o în brațe clipe în șir, i-am pus-o în brațe soțului meu, care plecat fiind din țară, se urcase în primul avion să vină la noi.

Fusesem toată dimineața la ea; situația i se înrăutățise față de cum era cu o zi înainte, rinichii nu mai funcționau nici cu dializă. “Noi încercăm să facem tot ce putem”, auzeam. Ar trebui să vă pregătiți soția”, îi spuneau tatălui! Pregătită pentru ce?! Îi povesteam și o mângâiam în continuu, prin geamul mic al incubatorului. Șotul meu ne-a făcut o poză, singura poză de altfel, pe care o avem împreună. Înainte de a pleca de la ea, mi-am aruncat privirea spre geam și i-am spus lui Dumnzeu: “Fie cum vrei tu de data asta!”

Și mi-a luat-o! Este îngeraș, este în cea de-a opta ceată a îngerilor, așa cum rostea preotul, în timpul slujbei de înmormântare.

Am lăsat-o la ei, am fost la cumpărături cu prietena mea, cea care urma să îi fie nașă. I-a luat hăinuțe - rochiță roz, bluziță albă, căciuliță, pantofiori. Și o jucărie… pentru a se juca cu ea, în lumea celor fără dor. Am fost după certificatul constator al nașterii, după certificatul de naștere, după certificatul constatator al decesului, după certificatul de deces … toate eliberate cu aceași dată. Pentru a putea să o văd încă o dată, chiar dacă în micuțul sicriu alb, înconjurat de multe crizanteme albe, florile noastre preferate, de altfel.

“Curaj, curaj, curaj …”